Pesti de apa dulce

Un pește de apă dulce este un pește care trăiește majoritatea vieții sale în apă dulce (cum ar fi râuri și lacuri), cu o salinitate mai mică de 0,05%. Aceste medii de viață diferă față de cele din zonele marine în multe feluri, cel mai evident fiind diferența valorilor salinității. Pentru a supraviețui în apa dulce, peștele trebuie să fie adaptat din punct de vedere fiziologic.

 

Amurul

Mai este denumit si cteno, ten, cosas, in engleza: grass carp. Se hraneste cu vegetatie submersa, alge si stuf. Originar din China, din bazinul fluviului Amur, a fost introdus in apele romane in ultima jumatate de secol. Desi este numit “crap” chinezesc, el este mai apropiat filogenetic de clean decat de crap.
A fost introdus in piscicultura ca sursa de proteina, practic este o masina de transformat algele, bradisul si stuful in proteina animala. Creste foarte repede iar carnea sa este destul de apreciata pe piata de peste.
In tarile in care autoritatile isi pun probleme de mediu amurul nu este foarte bine vazut datorita faptului ca in apele in care acest peste a proliferat vegetatia acvatica a avut drastic de suferit fiind afectate implicit speciile autohtone care depindeau de aceasta vegetatie.

Desi, la fel ca la ceilalti “chinezesti” se spune ca nu se reproduce in stare naturala la noi in tara, toate raurile si Delta Dunarii sunt pline (asta raportand la numarul de pesti) de amuri. In Delta Dunarii, in special, acest peste se simte foarte bine si s-a adaptat excelent, avand si hrana din belsug.

De asemenea este cel mai apropiat de crap prin modul de hranire si preferintele de hrana. Astfel amurul poate fi prins la porumb, boilies, mamaliga etc. Monturile pentru ten nu difera prin nimic de cele pentru crap, poate doar din cauza buzelor foarte senzitive ar trebui o montura mai matasoasa cu un carlig mai mic decat cel folosit pentru un crap de aceasi talie iar distanta intre carlig si momeala sa fie ceva mi mica deoarece tenul nu aspira precum crapul ci musca, apuca momeala (hrana) cu buzele.

 

Babusca

Denumire stiintifica: Rutilus Rutilus Carpathorossicus. Denumire comuna: Babusca, Ocheana, Taranca, Balos.

Raspandire: babusca, sora buna cu rosioara, este un peste larg raspandit in bazinul dunarean aflandu-se la noi in toate baltile si helesteiele. Descriere: lungimea ei ajunge, de regula 20-25 cm, foarte rar 35 cm, iar ca greutate 80 – 200 g si respectiv 500 g.
Se deosebeste de rosioara prin lipsa carenei si, mai ales, datorita inotatoarei dorsale aproape in acelasi plan cu inotatoarele ventrale.

Comportament:
In apele in care traieste, babusca prefera fundurile mai nisipoase, si ierneaza masata in carduri in gropile mai adanci.

Gastronomie: Babusca are o carne calitativ scazuta. Se folosesc cam aceleasi momeli ca si pentru crap, dar in special viermisori.

Dimensiunea legala de pescuit este de 12 cm.

 

Bagridae

Bagridae este o familie de somn care provine din Africa și Asia, din Japonia până la Borneo. Acești pești sunt cunoscuți de obicei sub numele somn gol. Cei mari sunt importanți ca pește alimentar. Unele specii sunt păstrate ca pește de acvariu.

 

Batca

Denumire stiintifica: Blicca bjorkna bjorkna. Familia: Ciprinide. Denumire populara: corbanca, corpanca, frunza plopului. Raspandire pe glob: In toate apele Europei. Raspandire in Romania: In Dunare si baltile acesteia, lacuri si rauri de ses, pe tot cuprinsul tarii.

Caracteristici principale:
Lungime: 20 -25 cm (exceptional 35 cm)
Greutate: 60 – 100 g (exceptional 1 kg).

Aspect: Seamana foarte bine cu platica cu care adesea este confundata diferenta consta in faptul ca are solzii mai mari, inotatoarea anala mai scurta, iar baza cozii colorata in rosu, la platica aceasta fiind cenusiu-albastruie.

Mod de viata: Traieste pe langa maluri si pe funduri maloase.
Se hraneste cu: Carne alba si gustoasa. Se poate gati in diferite feluri. Valoare gastronomica: Carnea este alba si gustoasa. Poate fi pregatita in diferite feluri.

Atentie!!! Ca si platica are oase multe si fine.

Dimensiunea minima legala: 15 cm.

 

Biban

Bibanul (lat. Perca fluviatilis), popular: costrăș, bondroș, ghiban este numele dat speciilor din genul Perca, grup de pești gregari răpitori de apă dulce, răspândiți nativ în Europa (exceptând Spania, Italia, Grecia) și Asia. A fost introdus în Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud. Există și o specie nord-americană, Perca flavescens, și una asiatică, Perca schrenkii.

Este un pește argintiu-verzui, iar pe flancuri de obicei se pot observa 5-9 dungi verticale negre, cu o pereche de înotătoare ventrale, una anală și caudală roșii, o pereche de înotătoare pectorale cenușii și cu două înotătoare dorsale, cu țepi, pe prima înotătoare dorsală poate fi observată o pată de culoare neagră. Lungimea maximă cunoscută este peste 51 cm. În medie, bibanii cântăresc 200-500 g, deși valoarea maximă cunoscută este de 5 kg. Corpul este acoperit cu solzi ctenoizi. Durata de viață poate ajunge până la 22 ani.

Trăiește în apele interne dulcicole eutrofe (lacuri, lacuri de acumulare, râuri, bazine artificiale). Concentrația optimă a cantității de oxigen dizolvat în apă la care bibanul viețuiește este cuprinsă în intervalul 4,4-7,0 mgO2/l. Se reproduce începând cu luna martie la o temepratură a apei de 7-8 °C până în lunile mai-iunie. Depunerea icrelor are loc pe substratul vegetal din anul precedent. Durata perioadei embrionare la o temperatură de 16-20 °C durează 5 zile, iar la 11-12 °C până la 18 zile. Numărul icrelor depuse poate fi de 12-300 mii, iar diametrul lor este de 2-2,5 mm. Sacul embrionar al larvelor se resoarbe în 3-4 zile după eclozare. larvele se frănesc cu zooplancton. În unele regiuni acvatice la finele primului an de viață, bibanul începe să se hrănească cu alți pești mici, devenind răpitor. Bibanii maturi în unele bazine acvatice se hrănesc cu zooplancton, larvele chironomidelor și alte nevertebrate. În timpul reproducerii se poate hrăni cu icrele altor specii de pești. Maturizarea sexuală are loc în perioada 3-5 ani.

Unele cercetări în condiții de laborator ale cercetătorilor ruși au obsrvat că bibanul traumează mai mulți pești de alte specii decât consumă. Este foarte apreciat de pescarii sportivi. Carnea este albă, moale, fără oase. Este considerat peștele național al Finlandei.

 

Biban european

Bibanul european (Perca fluviatilis) este o specie răpitoare de bibani, găsită în Europa și Asia. În unele regiuni este numit și biban cu înotătoare roșii sau biban englez, iar numele scurt asociat este biban. Specia este foarte populară și a fost introdusă și în Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud. Bibanii astfel introduși au cauzat daune majore în populația de pești nativi Australiei.

Bibanii europeni sunt verzui, cu înotătoarele pelvice, anale și caudale roșii. Au între 5 și 9 dungi verticale de culoare închisă pe laterale.

Mărimea bibanilor europeni variază mult între diferitele locații; cei introduși în Australia sunt mult mai mari decât cei nativi în Europa. Pot atinge vârsta de 22 de ani, cei bătrâni fiind mult mai mari decât media; valorile maxime înregistrate sunt de 60 cm lungime și 10,4 kg în Australia, aproape 3 kg în Regatul Unit.

Depunerea icrelor are loc la sfârșitul lui aprilie și începutului lui mai, printre alge sau crengi imerse.

 

Bibanul Soare

Denumire stiintifica: Lepomis gibbosus
Denumire populara: sticlete, peste-cu-trei-culori, sorete, costras, peste-auriu, ochean.

Caracteristici principale:
Lungime:
12-15 cm
Greutate: 500-600g rar ajunge la 2-3 kg.Denumire stiintifica:

Aspect: Corpul este inalt, puternic, avand solzi mari si aspri. Gura este taiata oblic si se termina in “cioc”. Nu exista membrana despartitoare intre cele doua inotatoare dorsale. Pe inotatoarea anterioara se gasesc 10-12 radii osoase terminate in tepi. Spatele este verde-oliv si burta este argintie. Sub ochi are o dunga auriu-albastruie. La exemplarele tinere se pot vedea desene asemanatoare cu cele ale tigrilor.

Mod de viata: Se intalneste in lacurile cu mal, de unde isi procura o vegetatie abundenta. Se hraneste cu icre de peste, larve, insecte si rame. Se pescuieste primavara si toamna. Valoarea gastronomica: Carnea este alba si gustoasa.
Dimensiunea minima legala: legea nu reglementeaza lungimea minima admisa la pescuit.

Caracuda

Denumire stiintifica: (Carassius carassius)
Familia: Ciprinide.
Denumire populara: caras, crap de balta, carasita, gurgusel, lunita, rusinoasa.

Caracteristici principale:
Lungime: 15-20 cm (exceptiona 35 – 40 cm), Greutate: 80 – 100g (exceptional, aparand hibride caracuda-platica, caracuda-crap, au ajuns pana la o greutate de peste 1,5 kg).

Aspect: Trup inalt, cocosat, comprimat lateral. Capul este scurt,bot carn, solzi mari si grosi, bine fixati; dorsala este lunga, coada este usor lobata. Pe spate este cenusie sau negricioasa, pe coaste galbene-aramie-verde, iar pe burta galbena-portocalie.

Mod de viata: Traieste in apele statatoare, cu exceptia celor de munte, nu prea adanci, cu albia namoloasa. Se hraneste cu: larve, rame, mamaliga, etc.
Se pescuieste din primavara pana in toamna, la fundul apei sau foarte aproape. Se poate folosi undita cu pluta sensibila, carlig mic nr. 15-18 si fir subtire de 0,150-0,18 mm.

Valoare gastronomica: Carne buna, dar cu multe oase.
Dimensiunea minima legala: 17 cm.

Caras

Carasul (Carassius gibelio) (plural: carași) este cel mai cunoscut și răspândit pește de apă dulce din România. El face parte din clasa Actinopterygii, ordinul Cypriniformes, familia CyprinidaeCarasul este originar din Asia de Nord, de unde s-a răspândit în toată China ca pește ornamental, iar mai apoi în întreaga lume. Dimensiunile obișnuite ale carasului sunt de 10-15 cm, iar greutatea lui poate varia de la 80-150 de grame, la 1,5-2 kg, în mod excepțional.

Colorația solzilor lui depinde de apa în care trăiește. În apele mâloase solzii lui bat spre culoarea neagră, în apele bogate în vegetație bate spre verde, iar în cele limpezi culoarea carasului este auriu-maronie. Forma capului este asemănătoare cu cea a crapului, lipsindu-i însă mustățile, iar forma gurii este obtuză, cu buze subțiri.

Carasul poate trăi în ape foarte sărace în oxigen, între niște limite ale PH-ului, pe care puțini pești le suportă. Este un pește care rezistă și scos din apă, mai multe ore, mai ales dacă este învelit într-o cârpă udă, deoarece nu i se usucă solzii. Se hrănește cu larve, crustacee, vegetație, moluște, icre etc.

Reproducerea se realizează primăvara când apa atinge temperaturi de 8-10 grade. Depunerea icrelor durează până la sfârșitul verii. La această specie toate exemplarele peste 2-3 ani sunt femele, deoarece masculii, după această perioadă suferă de fenomenul numit ginogeneză, adică transformarea lor în femele.

Carasul poate fi pescuit în aproape toate stilurile, însă specialiștii recomandă pescuitul la plută. Momelile folosite la pescuitul carasului sunt râmele, preferabil de gunoi.

 

Coregonus autumnalis migratorius

Coregonus autumnalis migratorius denumit local în Rusia omul de Baikal, este o specie de coregon, endemică în lacul Baikal din Rusia.

Crap 

Lungimea corpului poate atinge 1 m, iar masa maximum 40 kg. Este acoperit cu solzi mari. Spatele este, de obicei, negricios, cu nuanțe albăstrii sau verzui, flancurile arămii sau arămii-gălbui, iar abdomenul albicios. Cavitatea bucală este subterminală, cu buze groase. Crapul posedă patru mustăți, două nări, doi ochi, și botul. Pe trunchi și pe coadă se găsesc înotătoare perechi (două ventrale și două pectorale) și neperechi (dorsală, anală și codală, care prezintă doi lobi egali). Înotătoarele sunt acționate de mușchi, iar peștele este acoperit cu mucus și solzi. Există două forme de crapi: crapul cu spatele jos și crapul cu spatele înalt. Este răspândit aproape pe tot globul, populând apele dulci și cele salmastre. Trăiește până la 30 de ani, uneori și mai mult.

Cel mai mare crap a fost prins în august 2014 în Thailanda și avea 68 de kilograme.

Crapul atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2-5 ani și se înmulțește în lunile mai-iunie. O femelă depune pe vegetația subacvatică până la 2,1 milioane de icre, acestea fiind fertilizate de lapți, iar incubația are loc după 2-7 zile. Puietul se hrănește la început cu zooplancton, iar mai apoi, când atinge 1,8 cm lungime, cu nevertebrate de fund (hrana principală a unui crap adult).

Crapul se hrănește cu plante acvatice , ouă de broască, insecte și viermi. Hrana e mărunțită de niște ridicături osoase din interiorul gurii sale. Crapul este omnivor.

Crapul sălbatic este răspândit mai mult în apele și bazinele Mării Mediterane, Mării Negre, Mării Caspice, Mării Aral. De la el au fost obținute mai multe varietăți domestice (crapul solzos, crapul-oglindă, crapul golaș etc.) care se cultivă, de regulă în iazurile piscicole ale întreprinderilor de carpicultură. În dependență de rasă și de condițiile mediului ambiant, crapii de un an cântăresc în medie 15-150 g, cei de doi ani 150-1000 g, cei de trei ani 350-2000 g ș.a.m.d.. Carnea de crap este gustoasă și are o valoare nutritivă înaltă.

 

Fitofagul

Hypophthalmichtys molitrix. Il mai intalnim si sub numele de fito sau chinez. In limba engleza este Silver Carp.

Tara sa de origine este China dar a fost introdus in apele din lumea intreaga pentru crestere intensiva (creste foarte repede, la nivel mondial se recolteaza anual peste 1 milion de tone de fitofag) si mai ales din cauza ideii ca este un mare consumator de alge si asa se poate controla cresterea exploziva a anumitor alge. Dupa introducerea acestui peste foarte multe tari au raportat un impact negativ asupra mediului si se lupta in prezent la limitarea numarului de fitofagi din apele naturale (in special in rauri).
“Chinezul” are un regim bazat pe alge microscopice. Echivalentul sau in ocean ar fi balena, care desi este impresionanta ca marime se hraneste cu organisme de zeci de ori mai mici decat ea. Fiind mai usor adaptabil la conditiile de mediu din Romania decat confratele sau- sangerul- acest peste a proliferat atat in captivitate, in crescatorii, cat si in Dunare, unde a facut obiectul principal al pescuitului la japca.

Diferentele dintre fitofag si novac sunt foarte subtile si destul de greu de sesizat in practica, cu atat mai mult cu cat s-a incercat si chiar s-a reusit hibridizarea celor doua rase. Aceste diferente constau in raportul cap/corp, numarul de radii la inotatoarea dorsala, etc. Pentru a le lamuri, precizez urmatoarele: Fitofagul are capul relativ mai mic decat al sangerului si o coloratie mai deschisa. Sangerul, in schimb, are capul mare, si prezinta, in special dupa moarte, acea coloratie sangerie care ii da numele. O alta greseala comuna este sa se considere ca se poate face o diferentiere exacta dupa culoarea solzilor, dupa dungi sau pete. Am vazut atat sangeri, cat si fitofagi “impestritati” cu negru si gri; pe deasupra, o logica pescareasca ne aduce aminte ca pestele preia culoarea habitatului, putand exista, de exemplu stiuci galbene, verzi, cu pete, cu dungi, etc.

Nefiind foarte iubit de pescarii sportivi (cu exceptia asiaticilor) nu s-au dezvoltat foarte mult tehnici si nade de pescuit pentru acest peste. Lipsa totala de interes pentru pescuitul fitofagului poate fi si modul cel putin ciudat al acestui peste de hranire, aspira fitoplancton, il filtreaza si apoi elimina apa prin branhii. Cu toate acestea fitofagul se prinde frecvent la momeli animale (rame, viermusi) sau alte momeli ca mamaliga, pufuleti sau chiar boilies.

Chiar cu lipsa de interes sportiv al acestui peste ar trebui mentionat ca este un foarte bun luptataor, drill-ul cu un fito mare poate fi “lupta vietii” mai ales ca recordul in marime il depaseste mult pe cel al crapului atingand frecvent greutati de peste 50 kg.
In Asia se pescuieste foarte mult la acest peste la bomba (la ei este legala, morala si sportiva), in momitor pun tot felul de paste fierte (spanac sau salata verde amestecata cu fainuri diverse, malai, faina de grau, orez etc) iar pe carlig(e) momeala flotanta. Recordul in romania la acest peste este de cca 55 kg iar in China de cca 80 kg.

 

Ghiborț

Ghiborțul (Gymnocephalus cernua) este un pește de apă dulce răspândit în regiunile temperate ale Europei și Asiei de Nord. Acesta a fost introdus în Marile Lacuri (America de Nord), acolo fiind o specie invazivă, reproducându-se mai repede decat alte specii.

Apare în multe iazuri și heleșteie, chiar și în crescătorii, unde este considerat o specie nedorită, consumatoare de icre și de larve de crap. Ghiborțul se întâlnește atât în lacurile cu apă dulce din preajma litoralului mării, cât și în cele cu apă semisalină, din aceeași regiune.

În România poate fi întâlnit în toate râurile mai mari, începând cu zona caracteristică mrenei și până la vărsarea Dunării în Marea Neagră. Trăiește în număr mare în bălțile de lângă și din Dunăre, Olt, Mureș, Crișuri, Someș, Timiș, Bega, precum și în foarte multe lacuri (Snagov, Cernica, Căldărușani, Zau de Câmpie etc.)

 

Linul

Denumire stiintifica: Tinca tinca
Denumire populara: lin-de-lac, peste tiganos, linus

Caracteristici principale:
Lungime: 25-40 cm rar ajunge la 70 cm
Greutate: 1 kg rar ajunge la 2-3 kg
Aspect: Corpul lat si indesat. Are gura mica, prevazuta cu mustati scurte. Spatele este negru-verzui sau verde-oliv, iar burta este verzuie, avand irizatii aurii. Inotatoarele sunt negricioase si carnoase.

Mod de viata: Se intalneste in apele statatoare mlastinoase. Se hraneste cu larve, melci, scoici si raci. Se pescuieste din primavara si pana toamna tarziu.

Valoarea gastronomica: Carnea este alba, faramicioasa si dulceaga.
Dimensiunea minima legala: 18 cm.

Novac

Denumirea stiintifica: Arystichtys nobilis. In engleza: bighead carp. La noi i se mai spune si sanger datorita culorii pe care o capata dupa ce moare. Poate ajunge la dimensiuni impresionante, recordul in Asia depaseste 100 kg neoficial si aprox. 80 kg oficial. La noi a fost pescuit, in Cernica, un exemplar de 68 kg.

Introdus din China si URSS odata cu tenul si fitofagul, novacul este un peste specific crescatoriilor. Contrar denumirii pe care i-o dau unii de “fitofag”, novacul este preponderent zoofag, hraninde-se in special cu organisme si microorganisme de tipul puricilor de balta. In cazuri in care masa zooplanctonului este redusa, acest peste apeleaza ca supliment dietetic la bentos- stratul nutritiv de pe fundul apei- fapt ce justifica, cel putin in parte, afirmatiile celor ce pretind ca ar fi prins sanger la rama.

Introdus in anii 80 in Statele Unite pentru “controlul” algelor microscopice ce invadasera apele americane, novacul este acum un mare inamic al ecologistilor datorita amenintarii aduse speciilor autohtone pe care le concureaza la hrana si areal.

Desi se spune ca nu se reproduce in stare salbatica la noi in tara, exista totusi marturii ca acest lucru se intampla atat in lacuri cat si pe rauri, in Delat Dunarii s-au prins exemplare de novac mai mic de un an care nu aveau de unde sa provina, la fel in lacuri in care nu se mai facusera populari de cativa ani au aparut generatii de novac mic.

Calitatea carnii este mult mai apreciata decat cea a fitofagului asa ca novacul a castigat mult teren in piscicultura fata de fitofag. Capul de novac este considerat o mare delicatesa in China si Taiwan.

Ca pescuit are aceasi problema ca toti “chinezii”, lipsa de apreciere in fata pescarilor sportivi desi, datorita taliei impresionante poate face deliciul unui pescuit. In Japonia se pescuieste cu momitor si rig foarte scurt cu carlig mare si momeala flotanta. In momitor se pune paine framantata cu faina de peste, purici de balta si alte “mirodenii”.

La noi se prinde foarte bine (evident) la bomba iar sportiv se pescuieste cu momitor cu nada si momeala plutitoare (pufuleti).

 

Platica

Denumire stiintifica: Abramis brama
Denumire populara: platica-de-Dunare, buton, guran, vulcan, peste-tiganesc,vanator

Caracteristici principale:
Lungime: 30-50 cm rar ajunge la 60-65 cm
Greutate: 0,5-1 kg rar ajunge la 1,5-3 kg
Aspect: Corpul inalt, avand solzi tari cu puncte negre.Inotatoarea dorsala este inalta, iar cea caudala este decupata. Gura este mica si nu are mustati. Spatele este cenusiu inchis sau negru-oliv. Irisul este auriu sau argintiu. Burta este alba.

Mod de viata: Se intalneste in lacurile adanci si in raurile lente. Se hraneste cu seminte, rame, melci, raci si scoici. Se pescuieste primavara si vara cu orice fel de undita.

Valoarea gastronomica: Carnea este plina de oase, alba, dar foarte gustoasa.
Dimensiunea minima legala: 20 cm.

Roșioară

Roșioara (Scardinius erythrophthalmus) este o specie de pește de apă dulce din familia Cyprinidae.

Roșioara are o lungime medie de 20–30 cm, putând atinge 50 cm lungime și o greutate de 2–3 kg. Peștele are un corp turtit lateral, înotătoarele pectorale de culoare roșiatică sunt așezate în aproprierea branhiilor. Corpul este acoperit cu solzi mari rotunzi. Spatele și partea laterală a corpului este de culoare cenușie verzuie spre adbomen devine de culoare argintie. Inotătoarele dorsale, abdominale și coada au culoare portocalie roșiatică. Roșioara se poate confunda ușor cu „ Rutilus rutilus” singura diferență este forma gurii.

Roșioara este un pește care trăiește în grup, în ape dulci stătăoare ca lacuri, bălți, iazuri sau ape curgătoare cu un curs domol din Ural până la Pirinei, limita de nord fiind Finlanda iar cea de sud Italia (Tibru). Preferă locurile mai puțin adânci bogate în plante acvatice. Adulții se hrănesc în general cu alge, sau alte plante acvatice, ca și cu crustacee mici.

Perioada de reproducție are loc în funcție de temperatura apei între lunile aprilie și iunie în ape mai puțin adânci. Icrele aderă de plantele acvatice din care iese puietul la ca. 3 – 10 zile. Roșioara este un pește care face parte din speciile periclitate, fiind protejat în Germania.

 

Sanger

Peste original din China, a fost adus in tara noastra in 1960, in stadiu de pui, pentru a fi aclimatizat in apele naturale si, in special, in lacuri si helestee. Pe capul mare, neacoperit de solzi, ochii sunt asezati in jos, sub nivelul gurii. O creasta (carena) ascutita se intinde de sub opercul, pana la inotatoarea anala.
Gura este mica, cu buze subtiri si armata cu dinti faringieni mari, latiti, care servesc la sfaramarea, dar mai ales la macinarea hranei, formata din plancton, mai ales vegetal. Spre deosebire de crap, aceasta specie consuma toata viata plancton si, destul de rar, insecte si moluste mici.

Corpul este acoperit cu solzi mici si are linia laterala curbata in jos, elemente care il deosebesc de celalalt peste chinezesc – Ctenopharyngodon idella – care are solzi mari ca la crap, si linia laterala dreapta. De o importanta deosebita este ca aceasta specie de peste creste foarte repede, cu mult mai repede decat pestii nostri. La varsta de 1 an are 700 g… iar la 3 ani, 4 kg.

Hranindu-se cu plancton, aceasta specie nu este concurenta cu hrana crapului, care consuma in special hrana de fund. Acest peste are o carne foarte gustoasa, bogata in grasimi.

Somn

Somnul (Silurus glanis) este o specie de pește răpitor de talie mare din familia Siluridae. El este răspândit mai ales în Europa Centrală și Europa de Est, dar și în Asia de Vest putând fi întâlnit și în Afganistan sau Kazahstan. Somnul trăiește frecvent în bălți, lacuri, pe cursul inferior al fluviilor mai mari, ca și la gura lor de vărsare în Marea Baltică, Marea Neagră, Marea Caspică. Peștele preferă locurile adânci cu mâl și ape tulburi.

Somnul are un corp lung, cu un cap turtit dorso-ventral; are o gură largă, care are pe laturi două mustăți lungi, sub gură fiind mustăți scurte. Corpul se termină fără o înotătoare codală propriu-zisă. În medie somnul are o lungime de 2 m, putând însă atinge o lungime de 3 m și o greutate de 150 kg. Culoarea corpului este albăstruie negricioasă sau verzuie măslinie pe spate, iar abdomenul este de o culoare mai deschisă.

Somnul este activ mai ales noaptea, vânând în apele tulburi când temperatura apei este peste 4 – 7 °C. Hrana lui constă mai ales din pești și raci, dar poate ataca și păsări acvatice sau mamifere tinere. Animalele adulte duc în general o viață solitară.

Perioada depunerii icrelor la somn este în regiunile temperate între lunile mai și iunie, când apa are o temperatură între 17 – 18 °C. Icrele sunt depuse în locuri bogate cu plante acvatice. Cantitatea de icre depuse depinde de posibilitățile de hrănire și de mărimea femelei. La 2 – 3 zile apare puietul care are o mărime de 4 – 5 mm. În primele 10 zile ei sunt sensibili la lumină. După această perioadă încep să se deplaseze activ consumând plancton, crustacee mici. În caz că nu este suficientă hrană apare canibalismul. La vârsta de 4 – 5 ani somnul este apt pentru reproducție. Poate depăși 80 de ani.

În Europa de Est, creșterea și pescuitul somnului joacă un rol economic important.

Momelile folosite la pescuit sunt naturale (viermi, râme negre, pești mici, broaște) sau artificiale (shad-uri, lingurițe oscilante, voblere). În Germania este interzisă folosirea broaștelor ca momeală. Icrele somnului sunt toxice si nu sunt indicate consumului uman.

 

Șalău

Șalăul (Stizostedion lucioperca sau Sander lucioperca) este un pește răpitor de apă dulce din familia Percidae. El trăiește în apele curgătoare, bălți care pot avea și apă sărată cu o concentrație de până la 1 %. De la Ural, Anatolia regiunea de la Marea Caspică, Marea Neagră până la Marea Baltică în Europa Occidentală. Este un pește apreciat pentru carnea sa gustoasă.

Șalăul are un corp alungit fusiform, pe spate are înotătoare caracteristică subdivizată, cu partea anterioară prevăzută cu tepi. Capul are o formă ascuțită, cu o gură largă prevăzută cu dinți ascuțiți, marginea branhiilor este zimțată. Corpul este acoperit cu solzi, având spatele de culoare cenușie verzuie, abdomenul fiind alb argintiu, iar înotătoarele sunt punctate cu puncte de culoare închisă cu pene aurii.

Șalăul este un pește răpitor care trăiește în apele cu un curs domol, lacuri sau în apele din porturile Europei. El poate fi întâlnit în Elba, Odra, Rin, Dunăre sau afluenții acestora. Preferă apele adânci, tulburi, peștele poate atinge 40 cm – 1,30 m lungime, o greutatea până la 19 kg, și o vârstă de 10 – 20 ani.

Depune icrele pe fundul apei, primăvara din mai până în iunie când temperatura apei atinge 12 °C – 15 °C. Icrele se lipesc de plantele sau pietrele din apă. Masculul va păzi icrele de alți pești, puietul devine apt de reproducție la vârsta de 2 – 5 ani când atinge o lungime de 30 – 40 cm.

Șalăul este după știucă cel mai important pește răpitor din Europa. El vede și în ape tulburi și are un auz mai bun decât al crapului.

 

Știucă

Știuca (Esox lucius) este un pește răpitor dulcicol sau salmastricol, din familia esocide (Esocidae), răspândit în apele stătătoare sau lin curgătoare, cu multă vegetație din zona temperată a Asiei, Europei și Americii de Nord. Are o lungime obișnuită de 30–40 cm; poate să atingă 2 m și o greutate obișnuită de 0,5–1 kg; poate să atingă 25–30 kg. Corpul este alungit, aproape cilindric, puțin comprimat lateral, și acoperit cu solzi mici. Capul este turtit dorso-ventral și prelungit într-un bot lat, turtit, asemănător ciocului unei rațe. Gura este largă și înarmată cu numeroși dinți puternici și ascuțiți, limba prevăzută și ea cu dinți. Înotătoarea dorsală deplasată spre coadă, deasupra înotătoarei anale, dând astfel corpului forma de săgeată. Înotătoarea codală este bifurcată, cu lobii egali. Coloritul corpului variază după ape, de la cenușiu-verzui la galben-verzui pe spate, abdomenul alb-gălbui, laturile cu pete mari, cafenii, măslinii sau negricioase, care se unesc uneori, dând benzi transversale. Înotătoarele neperechi sunt gălbui-cenușii, cu pete brune sau negricioase, ce se unesc în dungi transversale. Înotătoarele perechi sunt roșcate.

Știuca este un pește răpitor foarte lacom, “rechinul” apelor dulci, care atacă nu numai peștii ci și păsările și mamiferele acvatice și se ia la bătaie și cu vidra. Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 3-4 ani. Depune icre pe vegetație, în februarie-martie, când temperatura apei atinge 8—10°. Are valoare economică ridicată, atât peștele, cât și icrele. Carnea este destul de gustoasă, deși cam slabă și cu multe oase și se consumă sărată și sub formă de conserve (marinată în sos de roșii). Se poate reproduce și artificial. În România se găsește în toate râurile, jepșile, bălțile, iazurile, lacurile, de la Dunăre și până în zona mrenei.

În toată țara i se zice știucă, iar la cea mică știuculiță. Pescarii din județul Ialomița și Ilfov de pe malul Dunării mai zic la știuca mică (până la 30 cm) și mârlița sau mârloae. Lipovenii și grecii din Dobrogea îi zic cu toții știucă, turcii îi mai zic și turna-balâc. I se mai zice știucoviță, cățea, ciucă, fâță, fiță, jidancă, rață, boaldă, tâlharul bălților, rechinul apelor.

Dimensiunile la care poate ajunge știuca sunt foarte mari. Femelele sunt totdeauna mai mari ca masculii.

Lungimea obișnuită a adulților este de 25-63 cm; lungimea medie a femelelor 55 cm, iar a masculilor 40 cm; lungimea maximală a femelelor 1,5 m., iar a masculilor 1,37 m. Greutatea obișnuită 0,500-3 kg; greutatea maximală 35 kg. Longevitate maximală este de 33 ani, de obicei sub 12-15 ani.

După datele lui Kessler, publicate de L. P. Sabaneyev în 1959, dimensiunile maxime a știucilor din bălțile de pe lângă mănăstiri erau 2 m lungime și 50-80 kg greutate. De obicei știuca pescuită are o lungime de până la 1 m și o greutate de până la 12 kg, cu o medie de 50-60 cm, greutate de 1-2 kg și o vârsta de 4-6 ani.

Coloritul fundamental al știucii este cenușiu-verzui sau cenușiu-cafeniu, spatele fiind mai închis, iar flancurile mai deschise. Colorația știucii variază foarte mult, după felul și limpezimea apei, natura și gradul de dezvoltare a vegetației de lângă mal, natura fundului, vârsta peștelui și anotimpul. Aceste variații ale culorii permite știucii să se adaptează mediului, camuflându-se printre plante. În bălțile nămoloase coloritul este mult mai întunecat decât în râuri sau în bălțile curate, iar în bălțile de cociocuri coloritul devine negru cu totul. În unele lacuri știuca are o culoare argintie.

Partea dorsală este cenușie-măslinie, cenușie-verzuie, galben-verzuie, cenușie-cafenie sau brună după felul apei, adesea cu dungi oblic transversale.

Flancurile (laturile) au aceiași culoare ca și spatele, dar sunt mai deschise. Pe flancuri sunt pete mari, gălbui, albicioase, cafenii, măslinii sau negricioase, care se unesc uneori, dând benzi transversale neregulate; câteodată, aceste pete sunt atât de dese, încât culoarea fundamentală, deschisă, apare numai din loc în loc, ca pete sau linii de coloare deschisă.

Abdomenul alb sau alb-gălbui cu puncte cenușiu sau negre.

Înotătoarele perechi (pectorale și ventrale) sunt roșcate sau roșu-gălbui. Înotătoarele neperechi (dorsala, anala și codala) sunt galben-cenușii, cenușii sau cafenii, cu un amestec de brun-roșcat; pe aceste înotătoare sunt pete brune sau negricioase, ce se unesc în rânduri/dungi transversale, mai mult sau mai puțin regulate.

 

Țigănuș

Țigănușul (Umbra krameri) este un pește dulcicol, bentopelagic, nemigrator, din ordinul Esociformes, din apele stătătoare mici, cu multă vegetație și mâlite. Este o specie endemică a bazinului hidrografic al Dunării și Nistrului.

Are o talia până la 10–11 cm. Corpul este ovalar, ușor comprimat lateral, cu spatele gros și este acoperit cu solzi mari. Capul comprimat lateral cu gura mică dispusă terminal care este prevăzută cu dinți mărunți. Ochii sunt apropiați de profilul frunții. Înotătoarea dorsală se află în urma înotătoarelor ventrale, iar înotătoarea caudală are marginea rotunjită. Coloritul corpului este negru pe spate; laturile sunt cafeniu-închis, iar abdomenul gălbui cu străluciri violacee sau roșii. Are numeroase pete mici, neregulate, negre, peste tot corpul. În lungul corpului se află 1-6 dungi longitudinale albe-gălbui. Pe înotătoarele dorsală și codală câte o dungă închisă.

Depune icrele în mici cuiburi săpate în nisip, în martie-aprilie. Se hrănește cu plancton format din crustacee de talie mare și larve de nevertebrate. Are valoare economică foarte redusă. Se poate folosi ca pește de acvariu.

Țigănuș, Pietroșel, Bătrân, Pește negru, Pește țigănesc, Țăgănuș.

Spatele este aproape negru, flancurile (laturile) cafeniu închis, abdomenul gălbui. Aceste culori sunt irizante și strălucesc în violet sau roșu. Peste tot corpul și pe cap se observă numeroase pete negre, mici, neregulate. Lateral de a lungul corpului se află o dungă (mai rar 2-6 dungi) longitudinală, albă-gălbuie, care se extinde din spatele operculelor spre pedunculul caudal. Înotătoarea dorsală și caudală sunt traversate, la bazele lor, de o dungă mai închisă, formată din pete alungite.

Țigănușul este un pește mic, cu o lungime obișnuită de 5–9 cm, maximum 11,5 cm (la femele s-a observat chiar și 17 cm). Greutatea este de 5-8 g, cel mult 27 g

Corpul masiv este alungit, cilindric, ușor comprimat lateral, cu spatele gros. Înălțimea corpului este egală cu lungimea capului și se cuprinde de 3,8—4,0 ori în lungime.

Corpul și capul cu excepția botului și bărbiei este acoperit de solzi mari cicloizi, lipsiți de striuri radiare, însă prevăzuți cu cercuri concentrice fine (circuli). Solzii sunt sferici, netezi și se desprind ușor.

Capul este mare și constituie o treime din lungimea corpului; el este comprimat lateral și este acoperit cu solzi pe lături și deasupra. Gura mică este dispusă terminal și ușor îndreptată în sus. Falca superioară este mai scurtă decât cea inferioară și se extinde până la mijlocul ochiului. Pe maxilarul inferior, premaxilar, vomer și palatine se află dinți mărunți, viliformi, slab dezvoltați, de aceeași mărime. Maxilarul superior și limba fără dinți. Botul este scurt și intră de 4,0—4,1 ori în lungimea capului. Ochii sunt foarte apropiați de profilul frunții. Nările mici, fără prelungiri. Linia laterală lipsește.

Înotătoarea dorsală, mult mai lungă decât cea anală, începe direct deasupra originii înotătoarelor pelviene și se extinde până la originea înotătoarei anale. Razele sale au aceeași lungime, astfel încât înotătoarea apare aproape dreptunghiulară. Înotătoarea anală foarte scurtă, ultima ei radie fiind sub ultima radie a înotătoarei dorsale. Înotătoarea caudală are marginea rotunjită

Diferă de Umbra pygmaea prin lipsa petei întunecate la baza caudalei, corpul și capul lor este neregulat presărat cu pete mici întunecate și au 33-35 solzi în serii medio-laterale

Țigănușul este o specie endemică bazinului hidrografic Dunării și Nistrului. Zona de distribuție cuprinde zona de câmpie joasă din bazinul Dunării, de la Viena până la deltă și cursul inferior al Prutului și Nistrului. Poate fi găsit în Austria (considerat a fi dispărut din 1976, dar redescoperit de Wanzenböck în 1992), Slovacia, Ungaria, Slovenia, Croația, Serbia, România, Republica Moldova, Bulgaria și Ucraina.

Aria de distribuție inițială în România a inclus o mare parte din bazinul Dunării: Tisa (până la Satu-Mare), Criș (până în Bihor), Argeș, Neajlov, Dâmbovița (până la București), Prut (până la Iași), bălțile Dunării, până la gurile Deltei. Aria de distribuție este în prezent foarte fragmentată, țigănușul întâlnindu-se mult mai rar în Delta Dunării și în unele zone umede din județele Satu Mare, Giurgiu, Ilfov, Călărași și Iași.

Țigănușul este un pește dulcicol, bentopelagic, nemigrator din apele stătătoare mici, cu multă vegetație și mâlite. Țigănușul trăiește în bălțile, mocirlele și apele de scurgere (șanțuri, canale mici) ale Dunării. Caracteristica acestor ape este faptul că au fund mâlos, cu vegetație foarte abundentă (macrofite, mușchi de apă, arbori căzuți etc.), sunt tulburi și oxigen puțin. Aici, țigănușul trăiește alături de țipar, zvârlugi și guvizi mici. Adesea este găsit în canalele mici de irigație, ape stagnante, râurile mici de șes cu un curs lent, de obicei, cu vegetație densă, în șanțuri mici, brațuri moarte și zonele marginale ale lacurilor de câmpie puțin adânci. Preferă vegetație de tip Potamogeton (broscăriță, limba apei), Myriophyllum (peniță), Ceratophyllum (cosor), Elodea (ciuma apei), Egeria etc;

Hrană principală o constituie planctonul grosier format din crustacee de talie mare și larve de nevertebrate. Tigănușii tineri se hrănesc în principal cu crustacee mici: ostracode (Ostracoda), ciclopoide (Cyclopoida) și larve de chironomide (Chironomidae). La sfârșitul primei veri trec la organisme mai mari. De cele mai multe ori se găsesc în intestinele lor crustacee bentonice de talie mai mare: gamaride (Gammaridae), izopode (Isopoda) și melci. Se hrănesc și cu organisme semipelagice sau de pe suprafață apei: gândaci de apă și alte insecte, mai rar cu vegetație (Lemna sp.). Se pot hrăni și cu alevinii altor specii de pește.

Este un pește fricos și caută să se ascundă cât mai bine de ochii dușmanilor, stă pe fundul apei ascuns în mocirlă, ferindu-se de lumină, unde se poate aduna în mici cârduri. Este un pește teritorial.

Înotul țigănușului este foarte caracteristic: în timpul înotului, peștele mișcă înotătoarele sale perechi (pectorale și pelviene) în mod alternativ, asemenea unui patruped de pe uscat (de ex. un câine), din care cauză i s-a și dat numele specific de Umbra canina. Înotătoarea dorsală se mișcă mereu, ondulând, ca și cum fiecare radie ar avea un mușchi propriu.

Acest pește trăiește mai mult de 2 ani. Vârsta maximă este 5-6 ani. Determinarea vârstei se face după numărul de inele de creștere anuale de pe solz.

La sfârșitul primului an ajunge la 30–50 mm lungime totală. Femelele sunt puțin mai mari decât masculii.

După Berg, peștele trăiește 5 ani, la sfârșitul cărora măsoară 115 mm și cântărește 27 g, la sfârșitul primului an peștele măsoară 50 mm și cântărește 1,4—2,0 g;

Importanța economică a acestui pește este foarte redusă: carnea este mediocră, iar cantitățile prinse, mai mult de femei și copii, sunt mici. În timpuri mai vechi era folosit în mod indirect ca hrană pentru porci și rațe sau ca îngrășământ natural, atunci când era prins în număr mare.

Se folosește ca pește de acvariu, fiind comercializat.

 

Tipar

Denumire stiintifica: Misgurnus fossilis
Denumire populara: Chiscar rosu, varlan, tipar mare, cec.

Caracteristici principale:
Lungime: 18-20 cm rar ajunge la 24-26 cm
Greutate: 500g rar ajunge la 2 kg.

Denumire stiintifica:
Aspect: Corpul este alungit, acoperit cu solzi mici si un strat alunecos. Capul este gros, gura are forma de semiluna. Sub ochi are un ghimpe ascutit. Partea dorsala este cafenie, iar corpul este galben-ruginiu.

Mod de viata: Se intalneste in apele statatoare, cu mal si vegetatie. Se hraneste in timpul noptii cu viermi, melci, crustacee si moluste. In momentul cand este tinut in mana, scoate un sunet( chitait)- de aici, denumirea de tipar. Se pescuieste primavara si toamna cu mana din locurile maloase.

Valoarea gastronomica: Carnea este dulce, putin tare, dar gustoasa.
Dimensiunea minima legala: legea nu reglementeaza lungimea minima admisa la pescuit.

 

Sursa: wikipedia.org

Leave a Reply

Vă rog Logare a comenta
avatar
  Abonare  
Notifica
error: Content is protected !!